Pe 13. februarie Institutul Național de Statistică (INS) a anunțat că economia a intrat în recesiune tehnică. Practic, de când a preluat Ilie Bolojan guvernarea la mijlocul anului 2025, produsul intern brut (PIB) este în scădere. După cum scrie economistul Cristian Socol, minusul de aproape 2% din ultimul trimestru al anului nu indică tocmai o încetinire ușoară. Faptul că încă în aceeași zi cel puțin două bănci au înjumătățit prognoza de creștere pe anul 2026 arată că nu este chiar o evoluție așteptată. Totuși, șeful guvernului consideră că suntem pe calea cea bună.

La scurt timp după anunțul INS, prim-ministrul Ilie Bolojan a publicat o declarație în care explica că de fapt „modelul economic” anterior, „bazat pe deficit și consum”, ar fi generat doar „aparent” prosperitate, dar era „în fapt distrugător”. Este puțin surprinzător că începe prin a evidenția creșterea economică pe tot anul 2025 (deși este mai degrabă vorba de stagnare, doar 0,6% pe plus), când acea mică creștere s-a produs în perioada de dinainte să ajungă el la guvernare. El consideră nu doar că „recesiunea tehnică temporară” face parte din niște costuri necesare, dar apreciază și că scăderea a fost anticipată și inevitabilă – însă a așteptat anunțul INS ca să zică lucrul acesta. Aflăm de la premier că suntem într-o „tranziție” către o „economie solidă, o creștere sănătoasă și prosperitate reală, pe baza a ceea ce producem” – o declarație curajoasă când tocmai s-a anunțat că produsul intern brut și industria au scăzut. Cum contribuie inflația aproape de 10%, ajunsă acolo în urma creșterii prețurilor de curent și de taxe din primele luni de mandat, la drumul către prosperitate reală este de asemenea ușor misterios. Cum și cuvintele „nu traversăm o criză” probabil că sunt neașteptate pentru cei care au făcut economie la căldură până au înghețat în casă sau pentru cei care merg la pescuit ca să mănânce puțin mai ieftin – lucruri care se întâmplă (și) în cele mai bogate orașe din țară.

Dar un bărbat adevărat care nu doar că se pricepe la toate, dar mai știe și economie, nu se împiedică de niște date sau de puțină logică când își întreține imaginea de patriarh care deține controlul. Bolojan amintește de recesiunea tehnică din prima jumătate a lui 2024 (un minus nici cât jumătate din cel al ultimului trimestru din 2025, dar ok), explică că deficitul bugetar din 2024 ar fi trebuit să genereze mai multă creștere (sau poate măsurile din vara și toamna lui 2024 au scos economia din recesiune, dar ok...), că banii cheltuiți (prost) în 2024 s-au dus „către consum curent, cheltuieli rigide și compensarea unor presiuni sociale și inflaționiste, nu către dezvoltarea reală a economiei” (deci „dezvoltarea reală” este în opoziție cu consumul sau cu combaterea presiunilor sociale sau inflaționiste, okaaay...), că „consumul puternic a venit din tot mai multe importuri” (cee?) și că „inflația ridicată a absorbit o parte importantă din acest impuls fiscal puternic” (bine că acum inflația puternică absoarbe direct puterea de cumpărare).

Așadar, după ce mai ignoră odată că datele INS arată că, de când a ajuns la guvernare, economia e în continuă scădere, șeful guvernului pretinde că în 2025, cu „disciplină fiscală” cu tot, creșterea a fost „similară” cu cea din 2024, dar că acum mai este și „susținută de investiții reale și factori structurali”; pentru că „problema fundamentală nu a fost lipsa banilor, ci modul în care au fost utilizați”. Discutabil, dacă punem problema ca Bolojan în anii 2024 și 2025 nu numai creșterea economică (0,9% față de 0,6%) a fost „similară” , dar și „disciplina fiscală” (8,67% din PIB față de 7,65% din PIB după datele ministerului de finanțe). Dar să salutăm totuși creșterea cu bani acum bine utilizați și „factorii structurali”. Sau totuși nu, pentru că imediat Bolojan reamintește că suntem într-o tranziție care „presupune, temporar, o perioadă de contracție economică”, deci totuși contracție (la naiba!), doar că din fericire „este un cost necesar pentru a construi o economie mai solidă și mai competitivă”. Putem răsufla liniștiți, aflăm și că totul va fi bine:

„Traversăm o perioadă de corecție economică necesară pentru a avea o economie mai stabilă și mai puternică, care să aducă prosperitate pe termen lung.”

Retorica care invocă „termenul lung” a preocupat în trecut și pe alții (probabil nu la fel de serioși ca domnul Bolojan). John Maynard Keynes observa deja în 1923 că „pe termen lung suntem toți morți” (și nu-l mai vezi făcând analize economice acum), dar zicea și că apelul la acest argument cam inutil este în esență un mod de a ocoli problemele:

„But this long run is a misleading guide to current affairs. In the long run we are all dead. Economists set themselves too easy, too useless a task if in tempestuous seasons they can only tell us that when the storm is long past the ocean is flat again.”

Paul Krugman, probabil unul din economiștii keynesieni cei mai cunoscuți în prezent, comentând poziția lui Keynes în 2013, considera la rândul său că invocarea „termenului lung” dă mai mult dovada lipsei unei analize serioase. Economiști (sau alți formatori de opinie) care nu știu să explice ce se întâmplă de la an la an promit că va fi totul bine cândva după mult, mult timp:

„As I’ve written before, Keynes’s point here is that economic models are incomplete, suspect, and not much use if they can’t explain what happens year to year, but can only tell you where things will supposedly end up after a lot of time has passed. It’s an appeal for better analysis, not for ignoring the future; and anyone who tries to make it into some kind of moral indictment of Keynesian thought has forfeited any right to be taken seriously.”

Krugman mai punctează două lucruri: modul în care privești mecanismele economice pe termen scurt o să influențeze mult rezultatul pe termen lung. Și vremea pentru austeritate, consolidare fiscală este în perioadele de creștere, nu când încetinește economia:

„And there’s an important corollary: how you should go about getting to some desired long-run outcome may depend a lot on how you think the economy works in the short run.” ... „The point, then, is not to ignore the long run; it is to recognize that the boom, not the slump, is the time for austerity, and spending cuts right now are disastrous policy. In the long run we are all dead; the point is to avoid killing our economy before its time.”

Așadar Krugman sugerează să nu „omorâm” economia înainte să-i vină timpul. Clar nu duc lipsă economiștii de formulări dramatice. Dar în esență Krugman încearcă să ilustreze un lucru relativ banal: în economie cheltuielile unora sunt veniturile altora, și invers; dacă toți pun deodată banii la saltea, se întrerupe o dinamică de bază pentru circuitul de piață. Este mai mult un avertisment de a nu demola fundația unei construcții în timp ce pretinzi că clădești ceva pentru viitor.

Retorica lui Bolojan, la care desigur recurge pentru că are priză destul de largă, promite mult mai mult. Pe de o parte, încearcă să construiască imaginea de control clar, eficient și puternic – un om și un guvern care decid în sfârșit să îndrepte economia în direcția bună –, iar pe de altă parte să pretindă că nu există vreo motivare politică sau ideologică în spatele măsurilor – datele ar atăta că de fapt nici nu există alternativă, practic nici nu hotărăsc ei, doar pun în practică cerințele cvasi-naturale ale piețelor (financiare). Pe de o parte, premierul pretinde că prin măsurile și deciziile sale trecem de la un model „economic bazat pe deficit și consum” la „un model bazat pe investiții, productivitate, export și disciplină bugetară”. Pe de altă parte, deplânge că au fost generate „costuri sociale și nemulțumiri” și ar „fi vrut să existe o cale de a le evita.” Aceiași decidenți care refac bazele economiei nu pot evita niște costuri sociale, pot să facă tot și nu pot face nimic în același timp – impresionant de contradictoriu.

Dar opoziția construită retoric între un presupus „model economic bazat pe deficit și consum” și unul „bazat pe investiții, productivitate, export și disciplină bugetară” nu există în realitate. Consumul și producția sunt strâns legate, și nici investițiile nu sunt decuplate: de ce o firmă s-ar strădui să producă mai mult sau mai eficient, dacă nu are măcar perspectiva unor vânzări mai mari și cum ar s-ar putea menține această perspectivă fără salarii în creștere? Nu produce nimeni ca să admire hale pline cu produse nevândute.

Mai departe, datoriile (deficitul) sunt modul prin care se finanțează investițiile, o formă larg cunoscută sunt creditele pentru investiția într-un apartament. Dezvoltarea imobiliară se bazează în bună măsură pe credite luate înainte de construcție, fie că vorbim de case, fie de blocuri cu apartamente plătite în avans. Dar alternativa la dezvoltarea imobiliară finanțată prin împrumuturi imobiliare pe persoană fizică poate fi foarte bine construcția de locuințe sociale finanțate de un stat care se îndatorează pentru asta – nu este un mecanism fundamental diferit, doar că statul probabil obține dobânzi mai mici când se împrumută.

Păstrând puțin exemplul, să crezi în 2026 că este prin definiție mai eficient economic și mai bine pentru „disciplina bugetară” să lași indivizii și gospodăriile să se îndatoreze pentru construcția de locuințe, dar să excluzi în același timp complet finanțarea construirii lor prin îndatorarea statului, înseamnă că nu poți gândi dezvoltarea economică concomitent cu evitarea unui cost social (locuirea decentă fiind o continuă problemă socială), dar înseamnă și că n-ai înțeles nimic din criza de după 2008. Criză economică cauzată de spargerea unor bule imobiliare finanțate din datorii private, cu efecte puternice asupra bugetelor publice ulterioare, ceva ce nu s-a întâmplat doar în România.

Dar să revenim înapoi în prezent. Modul cel mai răspândit de a explica deficitul bugetar din 2024 – cheltuielile populiste electorale ale unor oameni răi (în esență Ciolacu și alți PSD-iști, deși erau și minștrii PNL pe acolo) au alimentat doar importuri și au dus bugetul în șanț – într-adevăr nu prea lasă loc de alte concluzii, decât că este nevoie de un Bolojan care taie cu curaj – eventual un Elon Musk sau Javier Milei cu o drujbă, dar sunt doar diferențe de stil, ideea de bază e aceeași. Mi se pare că este și abordarea care scutește politicienii, funcționarii statului și în final chiar opinia publică de a gândi statul și societatea în termeni democratici, pe baza unei reprezentări egale pe principiul o persoană un vot – statul nu este o corporație care trebuie să premieze cel mai mult „acționarii” cu puterea financiară cea mai mare. Să amintim și că suntem o societate în care președintele țării încurajează „mediul privat” să aducă statului „politici gata scrise și cu puncte de vedere gata făcute, gata să fie implementate, acolo unde în mod normal statul ar trebui să o facă”, practic îndemnând la subminarea parlamentului și altor instituții ale statului fundamentale pentru orice idee de reprezentare democratică și a intereselor celor mulți.

Dar fixația cu „cheltuieli populiste” bugetare facilitează nu doar părerile conform cărora prețul inevitabil al reducerii deficitului sunt „costurile sociale”, ci rămân tot felul de probleme economice și bugetare (pe partea de venituri) nereflectate:

• Nu cumva efectele pandemiei, creșterea prețurilor la energie necesită eforturi anti-criză mai mari decât cele anticipate până acum? Cu atât mai mult cu cât nu doar inflația a revenit și pe fondul creșterii prețului la curent, dar deficitele comerciale cele mai importante sunt în domenii energofage (*) și n-au dat semne de redresare nici în 2025?
• Recesiunea tehnică din prima jumătate a anului 2024, amintită de Bolojan, trebuia să rămână fără răspuns din partea guvernului? Sau nu cumva dacă nu creșteau salariile și pensiile continua scăderea economică pe toată durata a anului și nu se echilibra nici bugetul?
• Industria foarte legată de industria auto germană, ambele în scădere în ultimii ani, a contribuit sau nu la problemele economice și bugetare de acum? Nu cumva a devenit din oportunitate o povară sau măcar o problemă de rezolvat? Cum arată un model economic „bazat pe export” dezirabil într-o lume în care cam oricine se poate trezi cu taxe vamale pentru că a visat președintele SUA noaptea urși polari sau pinguini?
• Contează sau nu că, în comparație cu țările din Uniunea Europeană, în România nu cheltuielile bugetare sunt mari, ci veniturile sunt foarte mici (28,8% din PIB în România față de o medie UE de 40,4% din PIB în 2024)? Contează sau nu că în iunie 2025 chiar Fondul Monetar Internațional aprecia că nu se poate corecta mult deficitul prin tăieri de cheltuieli (”With limited scope for expenditure consolidation ‒ given the low expenditure-to-GDP ratio ‒ revenue mobilization is imperative”)?
• Contează încasările bugetare foarte scăzute din impozitul pe venit (2,9% din PIB față de 9,6% din PIB media UE)? Că nu ai impozit progresiv și că cele mai mari venituri sunt impozitate în România cu doar 10% față de o medie de 40% în țările UE? Pot fi ignorate calcule (din iunie 2025) de la Comisia Europeană din care reiese că fie și o impozitare progresivă modestă, de până în 18% pentru veniturile peste medie, ar genera venituri de aproape 12 miliarde de euro sau aproximativ 3% din PIB (**) ?
• Ne preocupă rata mică de ocupare, mai ales la femei și în mediul rural – INS: „rata de ocupare a fost mai mare la bărbaţi (71,7%, faţă de 54,9% la femei) şi la persoanele din mediul urban (70,2% faţă de 56,1% în mediul rural)? Are vreo legătură cu educația subfinanțată, cu lipsa de programe și ajutoare sociale care să integreze mai bine lumea în câmpul muncii?
• Cum arată dezvoltarea pe „termen lung” pentru un guvern obsedat de tăieri în educație?
• Nerespectarea drepturilor salariale a sute de angajați se încadrează tot la probleme sociale de neevitat sau au și efect asupra disciplinei bugetare? Încălcări din acestea ar trebui amendate cu peste 10.000 de lei?
• Dacă cea mai mare companie din Austria raportează în mod regulat că profiturile sale declarate sunt de patru ori mai impozitate decât profiturile celei mai mari companii din România (OMV în amble țări; 60% față de 14% în 2025), putem deduce că statul român pur și simplu nu vrea bani la buget? Dacă nu este interesat nici măcar de impozitarea veniturilor declarate, ce credibilitate mai au promisiunile că se va lupta cu evaziunea? Sau se luptă doar cu evaziunea cu pătrunjel?

Premierul Bolojan scrie în postarea din 13 februarie că „consolidarea fiscală nu este un scop în sine. Este o condiție esențială pentru stabilitate, credibilitate și dezvoltare sustenabilă.” Mi se pare evident că pentru el nici evitarea costurilor sociale nu este un scop în sine, iar când aude de impozitare progresivă brusc este preocupat că ar putea da „sistemele peste cap”.

Din articolul de mai sus probabil se poate deduce că personal eu nu consider că se poate realiza nici măcar consolidarea fiscală, cel puțin nu în termeni democratici, fără abordarea directă a problemelor sociale, printr-un stat social puternic și mai multă redistribuire de sus în jos. Căi există, nu ideale, dar nici nu trebuie reinventată roata, te poți uita ceva mai atent prin UE. La cât de lejer trece însă politicul peste „costurile sociale”, cu Bolojan în frunte, pentru cine mai face(m) consolidarea fiscală? Stabilitatea, credibilitatea și dezvoltarea sustenabilă ale cui sunt cele esențiale?

(*) din datele INS reiese că în 2025 produsele chimice și „mărfurile manufacturate clasificate în principal după materia primă”, categorie care include producția de ciment sau oțel, au înregistrat deficitele comerciale cele mai însemnate https://insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ce12r25.pdf (**) vezi și raportul anual pe taxarea a Comisiei Europene p.130-132 https://op.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/998524d7-4fe5-11f0-a9d0-01aa75ed71a1/language-en

Consumul în România a început să scadă în august, iar Banca Mondială se adaugă instituțiilor care au revizuit în scădere estimările de creștere economică. Comisia UE devine protecționistă în privința oțelului, din cauza „supracapacităților” din alte țări (adică China), economistul Thomas Piketty propune conectarea taxelor vamale de ținte ecologice și sociale. Armistițiu în Gaza și exporturi de arme din România către Israel. SUA și Venezuela și politicieni care doresc să controleze utilizatorii internetului – câteva știri și recomandări din săptămâna aceasta.

Consum în scădere, economia e ok?

Grafic: INS

După cum am aflat la începutul săptămânii, consumul sau, mai exact, volumul cifrei de afaceri din comerţul cu amănuntul, a început să scadă în luna august, luna în care au intrat în vigoare primele măsuri de austeritate care lovesc în puterea de cumpărare a populației. Institutul Național de Statistică (INS) anunță un minus de 4% față de luna anterioară, conform Eurostat cea mai mare scădere din UE. INS:

▪ În luna august 2025 volumul cifrei de afaceri din comerţul cu amănuntul (cu excepţia comerţului cu autovehicule şi motociclete) a scăzut faţă de luna iulie 2025, atât ca serie brută cu 7,2%, cât și ca serie ajustată în funcţie de numărul de zile lucrătoare şi de sezonalitate cu 4,0%. ▪ Faţă de luna august 2024 volumul cifrei de afaceri din comerţul cu amănuntul (cu excepţia comerţului cu autovehicule şi motociclete), în luna august 2025, a scăzut atât ca serie brută cu 4,0%, cât şi ca serie ajustată în funcţie de numărul de zile lucrătoare şi de sezonalitate cu 2,1%

De remarcat faptul că Banca Mondială a anunțat tot săptămâna aceasta o revizuire a estimării de creștere pentru 2025:

Economia românească va înregistra un avans de doar 0,4% în acest an, față de un nivel de 1,3% previzionat în luna iunie, conform celei mai recente analize economice pentru Europa și Asia Centrală a Băncii Mondiale, „Locuri de muncă și prosperitate”, publicate marți de instituția financiară internațională.

Printre motive se numără și încetinirea creșterii consumului:

Potrivit instituției financiare internaționale, creșterea consumului în România ar urma să încetinească până la aproximativ 1,1% în acest an, de la 5%, în medie, în perioada 2000-2024, deoarece consolidarea fiscală apasă asupra cheltuielilor, iar inflația rămâne ridicată. Banca Mondială menționează că volumul vânzărilor cu amănuntul a crescut cu doar 3,1% în perioada ianuarie-iulie a acestui an, comparativ cu aproape 9% în 2024, iar înmatriculările de autoturisme noi în România au scăzut cu 22% în prima jumătate a anului.

De adăugat că acesta nu este neapărat un semn de recesiune, în decizia de a lăsa neschimbată politica monetară BNR anunța miercuri că se așteaptă la „o creștere a dinamicii anuale a PIB în trimestrul III, în condițiile unor evoluții eterogene la nivelul componentelor cererii agregate și al sectoarelor majore”. Deși ia în calcul încetinirea vânzărilor cu amănuntul din lunile iulie și august, Banca Națională menționează în special construcțiile, producția industrială și deficitul comercial redus ca sectoare care pot contrabalansa tendința de scădere:

Astfel, în intervalul iulie-august, vânzările cu amănuntul au continuat să-și încetinească creșterea față de perioada similară a anului trecut, în timp ce, dinamica anuală a volumului lucrărilor de construcții a consemnat un salt deosebit de amplu în luna iulie, iar producția industrială a înregistrat o creștere notabilă în termeni anuali. În același timp, variația anuală a exporturilor de bunuri și servicii și-a mărit decalajul pozitiv față de cea a importurilor, reducându-se relativ mai modest față de trimestrul precedent. În aceste condiții, deficitul comercial s-a comprimat ușor în iulie în raport cu perioada similară a anului trecut, iar cel de cont curent s-a restrâns consistent, inclusiv pe fondul evoluțiilor pozitive de la nivelul balanțelor veniturilor.

Având în vedere că ponderea construcțiilor în PIB este destul de mică, că în trimestrul II consumul populației a continuat să reprezinte una din principalele contribuții la creșterea economiei, dar și faptul că principalul partener comercial al României, Germania, de care depinde în bună măsură și industria autohtonă, a anunțat săptămâna aceasta o scădere în jur de 4% a producției industriale pentru luna august și dificultăți la exporturi, e ușor de tras concluzia că guvernul Bolojan și-a ales un moment foarte prost pentru măsuri de austeritate care afectează consumul populației. Este prezent riscul de recesiune, chiar și cu investiții de stat crescute cu 30 de miliarde de lei față de cele 120 de miliarde de lei de anul trecut; una din consecințe poate fi chiar un deficit (raportat la PIB) mai mare ca anul trecut.

Taxe vamale

Comisia Europeană anunță o turnură protecționistă în privința importurilor de oțel, motivația se bazează pe „supracapacităţile mondiale”:

Comisia intenţionează să reducă mai întâi cu 47% cotele de oţel străin care pot fi importate anual în UE fără taxe vamale. Aceste cote fără taxe urmează să fie aduse la 18,3 milioane de tone, adică volumul total al oţelului pe care-l importa UE în 2013, înainte ca piaţa să fie dezechilibrată pe termen lung de dezvoltarea unor supracapacităţi importante de producţie. ... „Supracapacităţile mondiale sunt de cinci ori mai importante decât consumul anual al UE”, a raportat comisarul european însărcinat cu Comerţul, Maros Sefcovic. O altă măsură radicală constă, în cazul importurilor care depăşesc cotele, în dublarea taxelor vamale, de la 25 la 50%. Ele cresc astfel la nivelul celor implementate în Statele Unite şi Canada, potrivit propunerilor Comisiei, care urmează să fie validate de către Cei 27 şi Parlamentul Euroean (PE).

Economistul francez Thomas Piketty propune schimbarea politicii comerciale ale Uniunii Europene, însă nu consideră taxele vamale un scop în sine, ci propune să fie subordonate altor ținte, de exemplu de mediu sau sociale:

When setting tariffs, Trump has followed a narrowly nationalist (such as focusing on the US’s bilateral trade surplus) and rather chaotic logic, often changing course on a whim. The opposite approach is needed: Tariffs should be set based on universal and predictable principles. The first reason for implementing tariffs is that international freight generates pollution that accounts for 7% of global emissions. Economists have long underestimated this environmental cost, using a low value for the metric ton of carbon (between €100 and €200). However, the worsening of global warming has led to a reassessment. The costs stemming from emissions – natural disasters, decline in economic activity and so on – are now estimated at about €1,000 per ton, if not more, without even factoring in loss of well-being and non-economic costs. Using this value, one would need to apply average tariffs of around 15% on global trade flows to compensate for warming linked to freight, with significant variations depending on the type of goods. The second justification for tariffs is social, fiscal and environmental dumping. Some countries apply less stringent regulations than others, allowing producers based there to undercut competitors.

Gaza

Vineri la prânz a intrat în vigoare o încetare a focului în Gaza, iar Drop Site News a publicat reacțiile a cinci jurnaliști palestinieni din care mi se pare că reiese un optimism moderat:

Huda Skaik in Gaza City.

When the ceasefire was announced, my heart trembled with a feeling I almost didn’t recognize: hope. After two whole years of terror, for the first time in so long, the sky will be clear from smoke and airstrikes, and Gaza will breathe again. The thought that the bombs might stop, even for a day, filled me with something close to relief. I wanted to believe that maybe this time, it would last and we could begin to re-live—that maybe we could begin to rebuild what we lost, to sleep without fear, to dream freely again. I have mixed feelings of happiness and sadness because when the war ends, another struggle will begin—an internal war. Our wounds will reopen, and we will have time to grieve our beloved ones, to give sadness the time it needs. We may have survived physically, but we haven’t survived mentally. This genocide lives inside us. It swallowed our loved ones, our youth, our dreams. I think this genocide will stay living inside us forever in our minds. But we are so relieved that we can stay in our homes now, without constant displacement; that we can move in our cities without fear of bombing. We hope this is the real end and that Gaza might survive. I cannot believe that I am still alive after this unbearable genocide that felt like a ghost forever haunting us. We hope this ceasefire brings with it a permanent and lasting peace.

Snoop a publicat miercuri o investigație despre exportul de arme din România către Israel, din care reiese o foarte probabilă încălcare din partea României a mai multor tratate internaționale și complicitate la grave crime împotriva umanității; de asemenea, rezultă că autoritățile sunt tot mai puțin transparente:

Cu toate acestea, mai multe state europene și organizații de drepturile omului consideră că o continuare a exporturilor de armament către Israel poate echivala cu participarea la un act de genocid, o încălcare gravă a Convenției ONU și a Tratatului privind comerțul cu arme (ATT). Potrivit articolelor 6 și 7 din ATT, statele semnatare, inclusiv România, au obligația de a evalua riscul ca armele exportate să fie folosite pentru crime de război, genocid sau încălcări grave ale drepturilor omului și să refuze licența dacă acest risc este considerat semnificativ. O încălcare a obligațiilor tratatelor internaționale atrage riscul României de procese internaționale, sancțiuni, pierdere de parteneriate și investigații penale la nivel individual sau de stat. ... Până în 2023, MAE a publicat pe site-ul instituției rapoarte trimestriale și anuale ale ANCEX privind exportul și alte operațiuni cu produse militare. Pe 2024 și pe primele luni din 2025 aceste rapoarte lipsesc. Conform url-urilor de pe site, care conțin datele de upload, rapoartele anuale erau publicate în primăvara, cel târziu toamna, anului următor. Cele trimestriale, chiar mai devreme. Am întrebat MAE, dar și pe ministrul de externe Oana Țoiu care sunt motivele pentru care raportul din 2024 nu este public, dar până acum nu am primit un răspuns.

SUA și Venezuela

María Corina Machado, politiciană și activistă de opoziție din Venezuela, a primit premiul Nobel pentru pace. Este o ocazie potrivită pentru a aminti că SUA a început de câteva săptămâni să trimită mai multe forțe militare în Caraibe și Puerto Rico, cât și să bombardeze mici bărci care părăsesc Venezuela sub pretextul că ar combate traficanți de droguri. The Intercept vorbește într-un podcast (înregistrat înainte de decernarea nobelului) despre execuțiile extrajudiciare ale lui Trump:

The United States has executed 21 people over the last month in targeted drone strikes off the coast of Venezuela. The Trump administration has so far authorized at least four strikes against people it claims are suspected “narco-terrorists.” The strikes mark a dark shift in the administration’s approach to what it’s framing as an international drug war — one it’s waging without congressional oversight. “There actually could be more strikes,” says Intercept senior reporter Nick Turse. This week on The Intercept Briefing, Turse joins host Akela Lacy and investigative journalist Radley Balko to discuss how the administration is laying the groundwork to justify extrajudicial killings abroad and possibly at home. ... Turse adds, “Since 9/11, U.S. counter-terrorism operations have consistently eroded respect for international law, and it’s left Americans pretty much inured to the idea of targeted killings by U.S. forces from Afghanistan to Somalia. And I’m not sure that people see a difference between what’s been done for the last almost quarter-century as part of the war on terror and what we’re seeing today.”

Pentru mai mult context și pentru că bănuiesc că o să tot „crească presiunile” SUA asupra Venezuelei în viitorul apropiat, adaug o discuție puțin mai veche de la Drop Site News despre această situație (tot într-un podcast):

For years, the U.S. government has been at odds with the Venezuelan government and has supported efforts to depose President Nicolás Maduro. One of the last acts of the Biden administration was to raise its bounty for Maduro to $25 million. Now, the Trump administration is increasing the pressure once again, escalating accusations that Maduro and his top allies are leaders of criminal organizations. Earlier this year, the Trump administration raised the bounty for Maduro to $50 million. Tactics from the war on terror are being deployed in Latin America. The Trump administration has declared Tren de Aragua to be a terrorist organization. In addition to opening the door to military strikes, like the attacks on boats near Venezuela, the designation allowed the administration to use the Alien Enemies Act to expel hundreds of Venezuelan migrants to a notorious Salvadoran prison. This week, Drop Site’s Murtaza Hussain is joined by Adam Isacson, the Director for Defense Oversight at the Washington Office on Latin America, to discuss developments in Venezuela, Colombia, and the region at large.

Politicieni care doresc control total pe internet

Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI) atrage atenția asupra unui proiect de lege care a trecut de Senat, proiect care sub pretextul protecției minorilor ar face din utilizarea internetului o distopie:

Proiectul de lege al majoratului digital adoptat de Senat ieri, 6 octombrie 2025, pornește de la unele îngrijorări legitime legate de accesul minorilor la unele conținuturi online. Dar în loc să identifice corect problemele și soluțiile, textul propune niște măsuri excesive, inutile și birocratice, imposibil de aplicat, la nivel tehnic sau în practică. Iar unele dintre aceste măsuri au efecte adverse incredibile – cum ar fi obligarea identificării tuturor utilizatorilor de Internet la accesarea unui serviciu (pentru a se stabili că nu au sub 16 ani). ApTI a mai scris despre faptul că verificarea vârstei persoanelor pe internet nu este o formă de protecție, ci de excludere a acestora de la accesul la informație și liberă exprimare. Aceste măsuri ignoră complet în special capacitatea persoanelor tinere de a decide, de a exercita propria autonomie. Organizațiile care militează pentru drepturile copilului avertizează că astfel de măsuri pot să împiedice dezvoltarea armonioasă a capacităților persoanelor tinere. Astfel de măsuri restrictive asupra drepturilor fundamentale ale minorilor pot produce fix efectul pe care vor să-l contracareze. Grija legitimă față de autonomia și bunăstarea minorilor pe internet nu poate fi materializată într-un pachet de lege plin de ambiguități care restricționează fix această dintâi autonomie și libertate. ... Toate par a duce în practică la colectări excesive de date personale și la obligarea serviciilor online și a platformelor să colecteze și mai multe date care – ce surpriză! – o să fie folosite pentru profilarea și mai bună a celor identificați. După 16 ani, evident, când totul este permis conform acestei legi!

Tendințe sunt similare la nivel european, tot în numele protecției copiilor reapar propuneri de scanare a tuturor mesajelor private trimise prin diferite servicii ca Whats App, Signal sau altele. Deocamdată așa numitul „Chat Control” probabil nu poate trece datorită opoziției Germaniei, dar supravegherea în masă pare că rămâne un vis umed pentru mulți politicieni. Un material Techreport:

The European Union’s most controversial surveillance proposal, „Chat Control”, is back, and it’s sparking another round of panic among privacy advocates.  This time, the tension centered on Germany — long the EU’s defender of privacy — after reports indicated it might relax its opposition. But after days of backlash, Berlin’s Justice Ministry clarified that it will not agree to mandatory message scanning. For now, Germany is back on the privacy side of the fight. That’s a significant issue. For years, Germany has been the EU’s privacy pillar, blocking overreaching laws and insisting that citizens’ rights take priority over government convenience.  Its renewed resistance might be the only thing stopping Chat Control from becoming law — at least in its current form. ... Chat Control, officially called the Child Sexual Abuse Regulation (CSAR), is the European Commission’s attempt to crack down on the sharing of child abuse material online.  A noble goal, yes. But the method is something out of a digital dystopia. The plan would compel messaging services, including encrypted ones like Signal, and even partially encrypted platforms like Telegram, to automatically scan URLs, photos, and videos for signs of illegal content before encryption applies. Imagine your phone quietly scans what you send on-device against government-mandated databases. If there’s a match, it files a report. That’s basically Chat Control. EU lawmakers say it’s about child protection. However, critics – and there are many – argue that it’s merely mass surveillance wearing a moral veneer. 

În încheiere, o compilație de la The Daily Show despre „teroarea antifa” cu care se luptă regimul Trump în Portland, scene cu puternic impact emoțional:) https://www.youtube.com/shorts/BSkDJ7eCpb8

Un reportaj recent realizat de emisiunea în limba maghiară a TVR amintește printre alte, că astăzi în Uniunea Europeană muncitorii sezonieri în agricultură pot fi lucrători esențiali în mai multe țări deodată: pentru Germania, unde recoltarea sparanghelului depinde de ei, și pentru România, unde familiile depind de salariile mai mari câștigate în vest. Totuși aceștia sunt arareori luați în serios, o excepție fiind un protest în Germania în contextul pandemiei (când practic se cerea de la muncitorilor esențiali să se expună unui risc de îmbolnăvire mai mare), care a ajuns în atenția miniștrilor de atunci ai muncii din cele două țări. Această cvasi-ignorare nu ține doar de clasa politică: după o perioadă relativ scurtă din pandemie, când părea să se producă o realizare pe scară mai largă a cât de esențial este efortul unor oameni angajați mai mult sau mai puțin formal în domenii prost plătite, dezbaterile despre muncă s-au redirecționat de exemplu mai mult spre posibila înlocuire a angajaților din birouri prin inteligență artificială sau alte automatizări (iar preocupările legate de sănătate și pandemie rar mai au legătură cu munca enormă depusă în acest domeniu). Să descoperi într-un interviu cu două muncitoare că pentru culegerea și curățarea unei tone de sparanghel este nevoie de lucrul manual al 23 de persoane pare puțin din alt film. S-ar putea imagina plecând de aici o deschidere a discuției despre cum poate fi ușurată munca fizică grea prin îmbunătățiri tehnologice, dar suntem departe de asta.

În dezbaterea de la Euronews între Nicușor Dan și George Simion s-a trecut destul de rapid peste o întrebare referitoare la muncitorii plecați în străinătate și la încurajarea reîntoarcerii lor prin reforme UE și fonduri europene (aprox. min 30:20). Dacă răspunsul lui Nicușor Dan a fost nesurprinzător și mai degrabă dezamăgitor, o mică observație despre cum respectă românii plecați care performează într-un mediu competitiv și niște critici superficiale la adresa birocrației românești, George Simion a fost, tot nesurprinzător, inovator într-un sens rău: după o mică bălmăjeală despre sprijinirea antreprenorilor români, s-a trezit repede să dea vina pe fondurile UE care merg spre Ucraina și să atace muncitorii din India, Pakistan sau Bangladesh care lucrează în România – „vin cetățeni din lumea a treia, iar românii noștri pleacă peste hotare”. Este o mică performanță logică să scoți țapi ispășitori pentru emigrarea ultimilor trei decenii din România o țară vecină atacată cu trei ani în urmă și migranții din Asia, care au început să devină mai vizibili în România doar în ultimii patru, cinci ani.

Reportajul TVR totuși merge ceva mai departe, muncitorii nu apar ca niște victime ale „colonizării” sau ale unui „sclavagism modern”, sau ce termeni senzaționaliști mai sunt folosiți pentru a descrie situația lor (respectiv mai mult pentru a masca problemele sociale și economice ale migranților). Sună banal, dar este vorba de oameni care caută și găsesc joburi mai bine plătite în Germania. Ce ar trebui să fie la fel de banal ar fi funcționarea protecției muncii și aplicarea drepturilor sociale între țările din Uniunea Europeană. Din reportaj reiese că există pentru asta niște baze deja formate în agențiile pentru ocuparea forței de muncă și rețeaua europeană de cooperare a serviciilor de ocupare a forței de muncă (EURES). Directorul AJOFM Covasna, Kelemen Tibor, încurajează angajările prin EURES pentru a evita diverse abuzuri documentate, ca neplata salariilor sau confiscarea actelor de identitate la locul de muncă. La final se atrage atenția că aceste angajări sezoniere se fac pe contracte de muncă scutite de plata contribuțiilor sociale, prin urmare angajații sunt și scutiți de obținerea unor drepturi sociale (șomaj sau contribuție la pensie). Văzută așa, UE nu prea arată ca un monstru birocratic-globalist, ci dimpotrivă, ca o zonă în care reglementările și birocrațiile de stat sunt prea puțin dezvoltate și prea puțin capabile să colaboreze internațional cât să asigure niște drepturi esențiale pentru muncitorii esențiali; drepturi a căror necesitate în secolul 21 ar trebui să fie de la sine înțeleasă.

Că Simion în loc să propună „soluții concrete” (cuvinte pe care le aruncă cu plăcere) pentru migranții plecați din România se apucă de atacat alți imigranți nu mi se pare de loc o surpriză: este ceea ce fac modelele sale din occident, extremiștii de dreapta și conservatorii radicalizați spre dreapta de aceștia, de decenii încoace, cu mai mult sau mai puțin succes, migranții românii fiind de-a lungul timpului adesea printre țintele lor preferate. Dar pe lângă hrănirea unui naționalism răzbunător, Simion chiar urmărește ținte mai concrete, doar că nu în beneficiul muncitorilor. După turul întâi și-a prezentat în fața unor angajați de la Alba Iulia ideea de „ajutor”, să scadă taxele pentru „angajatorii lor”:

„Fiind întrebat de unii angajați ce va face de acum încolo, Simion a afirmat că-l va pune pe Călin Georgescu 'în fruntea țării': 'Pentru angajatorii voștri, pentru cei care vă plătesc salariul, trebuie să reducem impozitul pe muncă, ca să vă rămână mai mulți bănuți în buzunar, ca să vă creșteți copiii aici, în țara noastră'.” (link)

De fapt acest „mai mulți bănuți în buzunar” este sistemul criticat în reportajul de mai sus, în care angajatorii nu mai plătesc contribuții sociale sau alte impozite, iar angajații în loc de mai mulți bani rămân cu mai puține drepturi sociale și cu mai puține servicii publice plătite din taxe. Pe lângă intențiile declarate de a reduce numărul de bugetari cu 500.000, Simion a mai zis foarte clar și la sfârșitul dezbaterii de la Euronews că dorește dereglementare și slăbirea și mai puternică a instituțiilor de control:

„Antreprenorii, oamenii care muncesc de dimineața până seara, plătesc impozite la stat, nu sunt apreciați, sunt hărțuiți de o birocrație feroce. Le promit că vom reduce drastic numărul de instituții de control, vom reduce birocrația, vom dereglementa, le vom face viața un pic mai ușoară ca să poată face ceea ce ei știu cel mai bine, să facă profit și să-l lase aici în țară, îi vom încuraja, avem tot interesul să facem acest lucru.” (dezbaterea Euronews pe la 4:07:20)

În intervenții recente și Călin Georgescu s-a prezentat ca susținător al dereglementării, poate ceva mai moale în privința asta:

„A venit vremea să punem cu adevărat instituțiile în slujba oamenilor, nu oamenii în slujba instituțiilor. Urmează să avem o țară în care ANAF-ul va merge la firme pentru a le întreba cu ce le poate ajuta, nu pentru a le amenda.” (min 5:05)

În schimb, Georgescu plusează cerând jertfe de la popor, bunăstarea oamenilor nefiind un scop în sine:

„Nu oamenii trebuie slujiți, ci pământul nostru sfânt.” (min 7:07)

„Sacrificați-vă pentru obsesia lui Simion și Georgescu cu 'pământul românesc' și 'antreprenori români'” – cam la asta se rezumă de fapt mesajul către majoritatea cetățenilor. Desigur că nu obosesc să-și afișeze îngrijorarea pentru români, iar uneori vorbesc chiar de egalitate. Este și asta o strategie de comunicare cu o tradiție de câteva decenii, pe care știu să-l copieze de la parteneri rasiști din vest. Sociologa austriacă Natascha Strobl dădea în urmă cu mai mult de 10 ani ca exemplu pentru acest mimetism – o strategie de a adresa selectiv anumite concepte pentru a se agăța de discursul public – un extras dintr-un articol din 1973, din revista de extremă dreapta a germanilor din Argentina „La Plata Ruf”:

„Trebuie să ne modelăm mesajul în așa fel încât să nu mai corespundă clișeului celor 'veșnic rămași în urmă'. Și o agenție de publicitate trebuie să se orienteze după gustul publicului și nu după cel propriu. Iar dacă carourile sunt la modă, nu poți face publicitate produsului tău cu picățele. Sensul mesajului nostru trebuie să rămână desigur neschimbat. Concesiile către modă sunt inutile în această privință. Referitor la problema muncitorilor străini, de exemplu, argumentul 'să plece acasă' este întâmpinat doar cu un zâmbet neînțelegător. Dar care om de stânga nu ar fi de acord cu cerința: 'Trebuie să-i fie interzis marelui capital să mute doar de dragul profitului mase întregi de oameni în Europa. Omul nu ar trebui adus la muncă, ci munca la om.' Sensul rămâne același: 'Afară cu muncitorii străini!' Dar reacția ascultătorilor va fi fundamental diferită.” (traducerea îmi aparține; link)

Că imigrația joacă de mai multă vreme un rol important pentru noile drepte din România se vede și privind un pic în spatele lui Simion și Georgescu. În decembrie 2018, o serie de proteste au scos în stradă în București câteva mii de oameni împotriva Pactului ONU pentru Migrație. Printre organizatori se numărau o serie de organizații neo-legionare, dintre care o bună parte s-au regăsit recent în anturajul politicienilor „suveraniști”:

(1) Asociația Noua Dreaptă, (2) Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, (3) Asociația pentru Cultură, Educație și Valori Europene, (4) Asociația Bucovina Profundă, (5) Asociația Calea Neamului, (7) Asociația Gogu Puiu, (8) Asociația Pro Consumatori, (9) Asociația pentru Revigorarea Tradiției, (10) Asociația Scut Botoșănean, (11) Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, (12) Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni şi (13) Asociația pentru Toleranță în Spațiul Public. (link)

Punerea în opoziție a migrației către România cu posibila revenire a românilor plecați a fost exploatată deja la protestele din 2018. Declarația lui Simion amintită mai sus – „vin cetățeni din lumea a treia, iar românii noștri pleacă peste hotare” – este și un ecou al unuia dintre sloganele de la acele proteste – „Chemaţi românii plecaţi, nu străinii imigranţi!”. Mai nou această învrăjbire începe să ducă la atacuri directe asupra muncitorilor veniți în România, cum arată investigațiile despre grupuri neonaziste ale PressOne.

Strategie de păcăleală programatică

Strategia aceasta de a pretinde o preocupare pentru drepturi și echitate în timp ce scopul urmărit este fix pe dos consider că se vede cel mai bine în tratarea temei migranților – și a celor veniți în România, și a cetățenilor români plecați în alte țări. Dar e programatică, se regăsește și la alte subiecte mai mult sau mai puțin înrudite. De exemplu, programul AUR vorbește la punctul 35 despre „Protecția persoanelor aparținând minorităților etnice”. După niște declarații generale despre nediscriminare, respectarea constituției și continuarea susținerii financiare pentru organizațiile minorităților naționale, textul sare rapid la „obligația” cunoașterii limbii române, sugerează că românii în județele Covasna și Harghita și în unele zone ale județului Mureș nu beneficiază de drepturi și libertăți depline și pune în opoziție sumele alocate pentru minoritățile naționale cu niște presupuse finanțări care ar trebui să curgă către românii din județele menționate. Un fir de argumentare prin care, în numele „dreptății și egalității” desigur, se poate ajunge ușor la tăieri de fonduri. O logică după care nu văd de ce nu s-ar ajunge în doi, trei pași și la anularea emisiunilor în limbile minorităților de la televiziunea publică, cum este cea în care a apărut reportajul menționat la începutul textului. O asemenea scoatere din program s-ar încadra prea bine în luptele „suveraniste” cu corectitudinea politică, egalitarismul, multiculturalismul sau ce mai numeau încă în programul de acum câțiva ani „plaga neomarxistă”:

„Alianța noastră se declară fățiș împotriva oricărei forme de marxism contemporan. Curentele de corectitudine politică, ideologia de gen, egalitarismul sau multiculturalismul sunt forme camuflate ale plăgii neomarxiste. Niciun dialog nu se poate lega cu cei care, sub falsul paravan al combaterii discriminărilor, ajung să distrugă ierarhiile și valorile pe care secole de tradiție le-au ridicat cu răbdare și dragoste.” (link)

Iar refuzul de a discuta cu adversari politici până la cenzură – „anulare” – se regăsește și în programul lui Călin Georgescu, tot pretinzând inițial că ar proteja libera exprimare:

„Avem nevoie de legi care să protejeze dreptul de exprimare, libertatea presei, anularea corectitudinii politice.” (link)

Sigur că o minimă corectitudine politică este și ceea ce face viața mai suportabilă pentru românii plecați în alte țări, chiar dacă nu ajunge pentru realizarea egalității în raport cu băștinașii. Dar nu vorbim de o mișcare politică care dorește să creeze solidaritate, ci de una care vrea să exploateze furia născută din inegalitate și excludere, intensificarea inegalității și excluderii pot fi în beneficiul mișcării.

Jurnalistul britanic George Monbiot atrăgea recent atenția asupra „dorinței de a distruge” (The Urge to Destroy) ca efect al inegalității; un aspect pe care-l înțelege mai ales extrema dreaptă. Pe scurt: poți avea tot felul de îmbunătățiri în societate, de la creșterea economiei la avansuri medicale sau tehnologice, cei care nu au acces la toate astea s-ar putea să prefere politicieni ca Trump care promit că dărâmă tot:

All those good things? Sorry, they’re not for you. If you feel an urge to tear it all down, to burn the whole stinking, hypocritical, exclusive system to the ground, Trump is your man. Or so he claims. In reality his entire performance is both a distraction from and an accelerant of spiralling inequality. He can hardly lose: the more he exacerbates inequality, the more he triggers an urge for revenge against his scapegoats: immigrants, trans people, scientists, teachers, China.

Concluzia pe care o trage Monbiot este că politicile care ar crea mai multă egalitate ar fi cele care pot opri ascensiunea extremei drepte, ceva ce partidele tradiționale nu sunt dispuse să facă:

The one thing that can stop the rise of the far right is the one thing mainstream parties are currently not prepared to deliver: greater equality. The rich should be taxed more, and the revenue used to improve the lives of the poor. However frantically centrist parties avoid the issue, there is no other way.

Într-un spirit similar consider că amintește sindicatul Cartel ALFA că reechilibrarea bugetului și depășirea crizei actuale nu trebuie făcute cu adâncirea inegalităților. Iar un „nou contract social” cerut de sindicat are nevoie „să pună oamenii în centrul atenției, nu doar cifrele” (și aș adăuga nu „pământul” la modul abstract), iar instrumentele necesare pentru contractul social au la bază și colaborarea internațională:

Criza economică actuală nu va putea fi rezolvată prin tăieri oarbe și austeritate. Aceste politici, promovate în mod recurent de guvernele trecute, nu au făcut decât să adâncească inegalitățile, să scadă nivelul serviciilor publice și să demobilizeze resursa cea mai valoroasă a statului: oamenii săi. ... Cartel ALFA reamintește că nu cheltuielile sunt problema, ci lipsa de venituri colectate în mod echitabil și sustenabil. Reforma fiscală reală înseamnă impozitare progresivă a averilor, combaterea eludării fiscale, închiderea portițelor legale care permit marilor averi să se sustragă de la contribuția solidară. Austeritatea este o alegere politică, nu o necesitate tehnică. ... România are nevoie de un nou contract social, iar Președintele trebuie să fie primul care să îl susțină. Aceasta înseamnă un angajament real pentru dialog constant cu sindicatele, patronatele și societatea civilă, pentru transparență în deciziile majore și pentru reafirmarea rolului serviciilor publice. Este nevoie de politici care să pună oamenii în centrul atenției, nu doar cifrele. Avem deja la dispoziție instrumentele necesare pentru acest nou contract social: Pilonul European al Drepturilor Sociale, Declarația de la La Hulpe, Convenția de la Porto. Aceste documente oferă un cadru coerent și solid pentru promovarea unor condiții mai bune de muncă și de trai în România.

Ar fi o surpriză destul de mare ca Nicușor Dan să fie președintele care îmbrățișează și dezvoltă un astfel de program. La Simion mi-e clar că s-ar lupta împotriva unui asemenea program și prin identificarea și atacarea unor țapi ispășitori, oamenii care acum sunt în România în situația în care s-au regăsit milioane de români de-a lungul ultimelor decenii în Europa fiind printre țintele cele mai ușoare. Iar pe lângă minorități sexuale, feministe și cine mai poate fi încadrat la plagă neomarxistă atacate de-a lungul vremii, în campania electorală a arătat și că poate extinde țintele la bugetari, asistați sociali și pe cine mai poate numi parazit.

„Dacă dorești să acționezi ca mediator, este extrem de contraproductiv să vrei să prescrii orice rezultat.”

Declarația de mai sus, făcută într-un interviu pentru Jacobin din februarie 2023, îi aparține lui Wolfgang Sporrer, un diplomat austriac decedat recent, implicat în procesul de la Minsk, care a lucrat printre altele pentru Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în Ucraina. Vorbea acolo despre șansele de dez-escaladare a conflictului între Ucraina și Rusia, ameliorarea situației umanitare și obținerea unui acord de pace prin mecanisme diplomatice. Dată fiind înfățișarea permanent caricaturală a diplomației în spațiul public – fie prin ideea (trumpistă) de a negocia un acord de pace cum negociezi vânzarea de proprietăți imobiliare, eventual cu alungarea unor chiriași care ocupă deja spațiul, fie prin varianta (UE/Biden) de a considera posibile negocieri ca un semn de slăbiciune și cam atât –, mi se pare că merită arătate și dezvoltate unele idei prezentate de Sporrer în acest interviu (și în alte intervenții); în special propunerea de a vedea negocierea și medierea ca proces în sine, de multe ori complicat, probabil încet și incert, nu ca prescrierea unor soluții.

Balcon în Italia cu steagul păcii și pisică | Imagine: Wikimedia Commons

De observat că în iarna 2023 negocierile între Ucraina și Rusia erau mai puțin teoretice decât acum și dădeau anumite rezultate – între vara 2022 și vara 2023 a existat un acord pentru exportul de cereale. În acest acord și comunicarea pe care-l implica vedea Sporrer o posibilitate de a discuta și alte subiecte, în principal umanitare.

So, what can be done at this point? We can try to expand the existing channels of communication, i.e. the dialogue in Istanbul, to other topics — for example, to having disengagement zones around nuclear power plants. Both sides have an interest in that. One could agree on ceasefires in various places around hospitals and schools. One could decide on short, temporary ceasefires at harvest time, at sowing time, at the start of school, or at Easter. Easter would be a great start for an initiative like this. It’s about taking small steps and practicing the art of the possible. (o traducere mașinizată aici)

Desigur între timp ne este amintit constant de atacurile rusești asupra infrastructurii logistice ucrainene pentru exportul de cereale de pe malul Dunării și de dronele prăbușite în România că nici acel acord nu mai există. Deocamdată nici guvernul SUA sub Donald Trump, nici țările europene n-au reușit să medieze negocieri nici măcar cât au putut mijloci o perioadă Națiunile Unite și Turcia. Iar Turcia, într-o oarecare măsură, a arătat că anumite comportamente nu blochează medierea între cele două părți – a ieșit în evidență de-a lungul războiului și cu livrări de arme către Ucraina, drone în special, dar și ca țară care nu doar că nu a participat la sancțiunile vestice împotriva Rusiei, dar a intensificat și schimburile comerciale. Revenind la Sporrer, în momentul interviului nu se arăta foarte optimist referitor la cine altcineva ar mai putea întra în rolul de mediator:

If you want to act as a mediator, it is extremely counterproductive to want to prescribe any outcome. But the West, even states like Germany or Austria, cannot play the role of mediator in this conflict. De facto, the West is seen by Russia as a party to the conflict. This does not mean that this view is correct, but this is the perception of the Russian side. Therefore, the West cannot be a mediator. China cannot be a mediator either.

I think only very well-respected international figures appointed by a neutral organization such as the UN or the OSCE could act as mediators, for example, or a coalition of states. But this coalition would have to be considered truly neutral by both sides. But I actually find it very difficult to imagine such a coalition. The UN or the OSCE offer a more plausible option. (ro)

Sporrer vede șansele la rezolvări de lungă durată ca fiind reduse, însă ameliorarea situației umanitare și reducerea riscului de escaladare le considera scopuri în sine:

Many diplomatic solutions would have been possible until February 24. And I know that everybody was playing for time — the West was playing for time, Russia was playing for time. But with this war of aggression, a lot of possibilities for a diplomatic solution have disappeared, at least for an ultimate solution of a diplomatic kind.

But we must also remember that diplomacy is often only a means of putting a sticking plaster on a wound, so to speak, and improving a concrete situation somewhat. Diplomacy isn’t necessarily the art of resolving conflicts once and for all. Because the possibility of settling this conflict once and for all, so that in the end everyone is satisfied, is something I don’t really see any more. I still do see the possibility of reducing the risk of escalation and improving the humanitarian situation through diplomatic negotiations. (ro)

Revenind la prezent, negocierile deschise de noua conducere din SUA direct cu Rusia pot fi văzute și ca o deschidere de noi oportunități – agenda Rusiei include destul de clar și subiecte pe care nu le poate negocia Ucraina direct, de la relaxarea de subvenții, prezența militară a SUA în Europa, rolul NATO în general sau acorduri nucleare. În funcție de cum sunt purtate acestea nu pare exclus să facă concesii Rusia Ucrainei, iar din perspectivă umanitară o pace proastă cu greu ar putea fi mai proastă decât continuarea războiului.

Însă ideea de a „forța pacea” peste capul cetățenilor Ucrainei s-ar putea lovi de niște „probleme practice” care de fapt n-ar duce la nici un fel de pace. Ce te faci dacă un acord, un „deal”, chiar acceptat de conducerea de la Kiev, este la fel de nepopular în rândul populație ucrainene cum a fost prezența trupelor americane și a aliaților (cu Nicolae Ciucă cu tot) în Irak după aprilie 2003? Câți ani de „pace” și ce efecte regionale ar urma, inclusiv pentru România? „Nothing about Ukraine without Ukraine” probabil n-ar trebui respins ca simplu slogan nici de „realiști”.

Cine poate depăși „blocaje violente” la masa de negocieri?

În acest context în care, în ciuda retoricii aparent foarte hotărâte despre continuarea luptelor sau, dimpotrivă, despre „dealurile de pace”, rezultatele posibile sau probabile rămân de fapt foarte neclare în ambele cazuri, propunerea de „diplomație incluzivă” s-ar putea dovedi o alternativă mai concretă. Mai ales dacă ținem cont de situația de război de uzură pe câmpul de luptă și de faptul că ajutoarele vestice, considerate justificate sau nu, nu sunt nemaivăzut de mari, ci comparabile de exemplu cu pachetul de salvare din 2008 pentru compania de asigurări AIG. Într-un necrolog dedicat diplomatului recent decedat, activista feministă Almut Rochowanski dezvoltă ceva mai mult conceptul; și amintește desigur de Sporrer:

When asked about his ideas for ending the war in Ukraine, he declined to offer a peace plan and instead focused on process. He looked at it as a mediator: how do you get the parties to agree to sit at the same table? That would already be a first successful step. He kept reminding people that Ukraine and Russia were talking every day, at the Istanbul hub of the Black Sea Grain Deal. Wolfgang was a glass-half-full kind of guy, spotting openings and opportunity where others see only violent deadlock.

Last year, he proposed we write an article together, about inclusive, people-centered peace-making. We both thought this approach was curiously missing from discussions about ending the war in Ukraine, despite being recognized by many governments, the UN and academics as the gold standard for making peace: not only is inclusive peace-making better at ending armed conflict, with settlements that last longer and lower relapse rates. (ro)

Esența ar fi aducerea la masa negocierilor a persoanelor care au suferit de pe urma războiului, inclusiv pentru a ușura procesul. Și pune un accent special pe includerea femeilor:

How does inclusive peace-making (or inclusive diplomacy) achieve all this? By placing the human security, well-being and rights of people living in conflict-affected territories at the center of war-ending diplomacy. Peace has to deliver for the people who suffered from war. We achieve this by bringing these people right into the peace process, to the negotiation table. There, their concerns can be heard, put on the agenda and addressed, and they can envision creative solutions to intractable problems.

As a result, communities emerging from war will not be plagued by typical post-conflict dysfunction, deprivation and injustice that translate into friction and a renewed conflict. Ordinary people at the table and bread-and-butter issues on the agenda make the atmosphere calmer and more constructive overall.

Because men will be at any negotiating table by default, inclusive diplomacy means including women: comparative data from 40 conflicts shows that when women were part of peace processes, there was a far higher likelihood that an agreement will be reached, that agreement was more likely to be implemented and it was 35 percent more likely to last at least 15 years. These numbers are so remarkable that anyone serious about making peace cannot afford to ignore them. (ro)

Propunerile nu sunt doar teoretice, tot Rochowanski amintea toamna trecută de un plan de pace al Braziliei și Chinei, care la rândul său nu viza direct rezultate, ci principii și procese pentru diplomație. Planul a fost ulterior susținut într-un comunicat de încă 11 țări și aducea în discuție „diplomația incluzivă” – probabil la inițiativa Columbiei, țară cu experiență în cauză:

Every time someone mentions negotiations to end the war, implying, quietly or quite openly, that some territories will remain under Russian de facto control, they are opposed with the argument that this would mean abandoning Ukrainian citizens to violence, repression and genocide. This is a genuine concern, felt deeply by many Ukrainians, especially those who have family and friends in occupied territories. I have friends there, too, and I also have friends whose close relatives are still there, so this is not abstract to me. Inclusive, people-centered peace diplomacy could go some way to overcome this conundrum, by making provisions for the safety, well-being, rights and freedom of the residents of those areas, as articulated by themselves.

Finally – and this is pure conjecture – this the first time that either the Chinese or the Brazilian plans or their joint proposal have ever mentioned “inclusive diplomacy or peace”. But it is also the first time that Colombia has joined their initiative. Colombia is famously one of the most committed, serious proponents of inclusive peace, having adopted this approach in its complex peace process that has been transforming and overcoming decades of civil war. Their path to peace has not been easy and there have been setbacks, as there always are. I have a hunch they put those two words into the draft communiqué. (ro)

Fără să deviez prea mult de la materialele recomandate și fără a banaliza (sper) ce trăiesc oameni în zone de război sau refugiați, aș atrage atenția că se fac cinci ani de stare de urgență aproape perpetuă – cel puțin mediatic și ca discurs public. După doi ani de pandemie, războiul de peste graniță pare că a dat un impuls mai puternic acestei stări. În loc să gândim ce se întâmplă în jur amintindu-ne că aici este totuși pace, îmbrățișăm tot mai mult logica de război, cea în care „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. O bază fertilă și pentru interpretări și explicații catastrofiste pe teme variate din care, nu chiar surprinzător, se ridică figuri mesianice, și pe care se înmulțesc abuzuri de putere. O situație care îngustează tot mai mult imaginația politică, chiar capacitatea de a vedea încotro ar putea să se îndrepte lucrurile în condiții mai bune sau pentru ce ar merita luptat. Personal nu am impresia că rămâne cineva cu adevărat neafectat.

Diplomația incluzivă, a pașilor mici, de care vorbesc Sporrer și Rochowanski, ar putea da unui proces de pace în Ucraina o direcție mai umanitară și poate chiar mai concretă decât ce se întrevede momentan. Asta nu înseamnă că orice problemă sau contradicție care nu poate fi „soluționată” pe câmpul de luptă sau la discuții între Putin și Trump s-ar rezolva prin negocieri între mamele soldaților ucrainieni și ale soldaților ruși (de altfel nu este de la sine înțeles că un teoretic efort diplomatic colectiv a sudului global căruia s-ar alăura și UE ar putea duce negocierile așa departe). Dincolo de asta, dacă chiar ne afundăm tot mai des în dispute maniheiste, o privire către procese și strategii de a crea legături între oameni din zone distruse de soldați și tancuri ar putea ajuta la deblocarea unor impasuri și de partea asta a graniței. Mai ales că înlocuirea unui scut nuclear american cu unul francez sau european nu sună nici a strategie militară ori de comunicare diplomatică, nici a soluție politică – cum nu este de fapt nici anunțarea de a arunca cu foarte mulți bani înspre diverse probleme.

Revenind la țara vecină, Rochowanski îl menționează în încheierea necrologului pe un posibil candidat la președenția Ucrainei, Oleksii Arestovîci, fost consilier al lui Zelenski, acum critic al său, și care ține să aducă în discuție câteva „mărunțișuri”:

Last month, Oleksyi Arestovych, one-time advisor of Zelensky and now one of his harshest critics, talked on one of his wildly popular YouTube streams about how any ceasefire or peace agreement would need to address everyday problems caused by war, occupation and displacement: regulate free movement of people, goods and services between territories occupied by Russia and those controlled by Ukraine, the mutual recognition of vital records and diplomas earned by young people on either side, protect the rights and interests of those forced to leave property behind and those buying such abandoned homes. Government, he said, sounding like the aspiring presidential candidate he is, has to exist for the people, not the other way around. (ro)